îmi strâng copilul în brațe, rămân, îi dau un nume sentimentului și vorbesc. în opinia mea, sentimentul pe care un copil îl simte - frica - este real, așa că niciodată nu-l pun la îndoială. vorbim mai mult despre ceea ce a cauzat frica. este o curea - un șarpe, care stă sub pat? este real? este un șarpe? putem să ne uităm? o dată și cu atenție? doar pentru a ne asigura dacă într-adevăr...
parodau, că și mie mi-e frică.
îi spun că sunt cu el și că nu are de ce să se teamă.
în funcție de circumstanțe - dacă frica este justificată, de exemplu, când se apropie un câine necunoscut, îl iau în brațe, iar dacă, de exemplu, îi este frică de întuneric, luăm o lanternă, vorbim, ne jucăm cu umbrele și așa mai departe.
-
îți explic că nu este de ce să-ți fie frică, nu ni se va întâmpla nimic.
bandau să-l protejez și când se simte în siguranță, apoi încerc să vorbesc.